Despre mine

 

Mă bucur că ai ajuns aici, în acest spațiu dedicat explorării sinelui, înțelegerii suferinței și dialogului autentic.

Sunt Mildner Eduard, psiholog clinician și psihoterapeut cu formare psihanalitică, iar parcursul meu personal și profesional s-a construit în jurul unor repere care au devenit, în timp, esențiale pentru felul în care înțeleg omul, viața psihică și întâlnirea terapeutică.

Primul dintre acestea este formularea lui Terențiu: „Sunt om și nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin.”

Acest citat a căpătat pentru mine un sens profund într-un moment în care aveam impresia că înțeleg suficient despre mine, despre oameni și despre viață. Credeam, într-un fel firesc pentru anumite etape ale dezvoltării personale, că am atins un nivel de claritate care mă ferea de surprize majore. Aveam senzația că anumite lucruri fuseseră deja lămurite, că anumite întrebări își găsiseră răspunsul și că propria mea cunoaștere de sine devenise suficient de stabilă pentru a mă orienta cu siguranță prin viață.

Viața mi-a arătat însă contrariul. Nu printr-o lecție abstractă sau printr-o idee frumoasă, ci prin experiențe concrete, uneori dificile și, tocmai de aceea, revelatoare. Unele trăiri ne tulbură fiindcă ne arată ceva ce nu eram pregătiți să vedem. Există întâlniri, pierderi, conflicte, dezamăgiri sau momente de criză care, deși dureroase, deschid noi spații de înțelegere. Ele ne obligă să coborâm din imaginea pe care o aveam despre noi înșine și să întâlnim părți mai profunde, mai fragile, mai contradictorii, dar și mai vii ale propriei existențe.

Am descoperit atunci că viața psihică este mult mai amplă decât imaginea pe care o avem despre noi înșine. Omul nu poate fi redus la ceea ce știe despre el, la ceea ce controlează, la ceea ce poate explica sau la ceea ce acceptă cu ușurință. În fiecare dintre noi există zone luminoase și zone întunecate, dorințe, frici, contradicții, rușini, nevoi, apărări, vulnerabilități și resurse care nu se dezvăluie toate deodată. Ele ies la suprafață treptat, prin relațiile, încercările și întâlnirile prin care trecem. De aceea, unele experiențe nu sunt doar obstacole, ci praguri. Ne pot răni, dar ne pot și trezi. Ne pot dezorganiza pentru o vreme, dar ne pot ajuta să ne reorganizăm mai adevărat. Ne pot lua siguranța unei imagini despre sine, dar ne pot oferi accesul la o formă mai profundă de autenticitate. În acest sens, ceea ce pare inițial o fisură poate deveni începutul unei înțelegeri mai vii: despre cine suntem, despre ce evităm, despre ce ne lipsește și despre ce anume din noi cere, în sfârșit, să fie ascultat.

Pentru mine, „nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin” nu mai este doar o afirmație umanistă frumoasă, ci o experiență trăită. Ea exprimă posibilitatea de a privi omul în întreaga sa complexitate, fără grabă, fără dispreț și fără judecăți premature. Nu înseamnă a justifica orice, ci a rămâne disponibil să înțelegi înainte de a condamna, să asculți înainte de a reduce, să cauți sensul acolo unde, la prima vedere, apare doar simptomul, blocajul, apărarea sau suferința.

Această experiență m-a ajutat să redescopăr viața ca spațiu deschis, viu și dinamic, nu ca teritoriu deja cunoscut. Mi-a arătat că existența nu se epuizează în certitudinile noastre, că omul se poate descoperi pe sine în moduri neașteptate și că, uneori, tocmai ceea ce ne tulbură devine poarta către o înțelegere mai profundă a propriei umanități.

Al doilea reper este formularea socratică: „Știu că nu știu nimic.”

Pentru mine, ea nu exprimă neputință, ci modestie intelectuală și disponibilitate interioară. Este o formă de a rămâne deschis în fața complexității psihicului uman. Oricât de mult am studia, oricât de mult am lucra cu oamenii, oricât de mult ne-am apropia de propria viață interioară prin analiză și reflecție, întâlnirea cu o persoană rămâne mereu singulară. Fiecare om vine cu o istorie care nu poate fi presupusă dinainte, cu o suferință care nu poate fi înțeleasă doar prin etichete și cu un mod propriu de a se apăra, de a iubi, de a se teme, de a repeta și de a căuta sens.

Relația dintre aceste două citate este, pentru mine, esențială. Primul mă deschide către întreaga complexitate a omenescului. Al doilea mă împiedică să cred că aș putea epuiza această complexitate prin certitudinile mele. Primul îmi amintește că nimic omenesc nu trebuie respins ca fiind străin. Al doilea îmi amintește că nimic omenesc nu trebuie redus prea repede la ceea ce cred deja că știu.

Împreună, ele formează o atitudine umană și profesională: deschidere față de tot ceea ce omul poate trăi și modestie în fața felului unic în care fiecare persoană își trăiește propria viață. În psihoterapie, această atitudine este fundamentală. Nu vin în întâlnirea terapeutică pentru a impune răspunsuri absolute, ci pentru a crea un cadru în care întrebările, suferințele, contradicțiile și sensurile tale pot fi explorate cu seriozitate, răbdare și respect.

În aceeași direcție, îmi este apropiată și perspectiva lui Bion, care vorbea despre necesitatea ca analistul să se apropie de fiecare ședință „fără memorie și fără dorință”. Înțeleg această formulare nu ca pe o uitare a istoriei persoanei și nici ca pe o absență a implicării, ci ca pe o invitație la prezență vie. A fi „fără memorie” nu înseamnă a șterge ceea ce știu despre omul din fața mea, ci a nu-l închide în ceea ce cred deja că am înțeles despre el. A fi „fără dorință” nu înseamnă indiferență, ci renunțarea la impulsul de a conduce prea repede procesul către ceea ce aș vrea eu să se întâmple.

Această perspectivă completează firesc celelalte două repere. Dacă Terențiu mă deschide către complexitatea omenescului, iar Socrate mă păstrează modest în fața acestei complexități, Bion îmi amintește că fiecare întâlnire terapeutică trebuie trăită ca un spațiu viu, în care omul nu este redus la trecutul lui, la diagnosticul lui, la simptomele lui sau la ipotezele deja formulate despre el. În cabinet, acest lucru este esențial. Fiecare ședință aduce ceva din istoria persoanei, dar și ceva nou, ceva care se poate naște doar în prezentul relației terapeutice. Omul are nevoie să fie ascultat cu memoria atentă a parcursului său, dar și cu libertatea de a nu fi fixat definitiv în ceea ce a fost deja spus. Are nevoie de continuitate, dar și de prospețimea unei întâlniri reale. Are nevoie de un terapeut care să țină minte fără să închidă, să înțeleagă fără să reducă și să însoțească fără să forțeze. Aceste repere îmi ghidează practica și felul de a fi în relația terapeutică. Ele susțin convingerea că omul nu are nevoie doar să fie diagnosticat, corectat sau sfătuit, ci mai întâi întâlnit. Are nevoie de un spațiu în care ceea ce trăiește să poată fi ascultat fără grabă, înțeles în contextul propriei istorii și așezat treptat într-o formă care să îi ofere mai multă claritate, libertate interioară și sens.

Psihoterapia, așa cum o înțeleg, nu este o aplicare mecanică a unor răspunsuri asupra vieții celuilalt. Este o întâlnire atentă, în care ceea ce pare confuz, dureros, repetitiv sau greu de spus poate primi treptat formă și cuvinte. Uneori, acest proces începe de la un simptom. Alteori, de la o neliniște, de la o pierdere, de la o relație dificilă, de la o întrebare despre sine sau de la sentimentul că ceva din viață nu mai poate continua la fel.

Îmi doresc ca acest spațiu să fie pentru tine o invitație la reflecție, la descoperire și la o formă mai autentică de contact cu tine însuți și cu lumea din jur. Nu prin promisiunea unor răspunsuri rapide, ci prin disponibilitatea de a privi împreună ceea ce, poate, până acum a fost greu de înțeles, de spus sau de dus singur.

Dacă ai ajuns aici, poate că există deja o întrebare, o suferință, o repetiție sau o nevoie de a te apropia mai mult de propria viață interioară. Psihoterapia poate începe tocmai din acest loc: din dorința de a nu mai trece prea repede peste ceea ce doare, de a nu mai rămâne singur cu ceea ce se repetă și de a crea, împreună, un spațiu în care ceea ce este omenesc să poată fi ascultat, înțeles și, treptat, transformat.

Calificări și experiență profesională

• Sunt membru al Asociației de Consiliere și Psihoterapie Psihanalitică din București și psihoterapeut cu formare psihanalitică în cadrul acestei asociații.
• Activitatea mea se desfășoară în cadrul Cabinetului Individual de Psihologie Mildner Eduard, acreditat de Colegiul Psihologilor din România.
• Sunt psiholog clinician atestat de Colegiul Psihologilor din România.
• Am absolvit studiile de licență în psihologie și studiile masterale în Psihologie clinică și intervenție psihologică la Facultatea de Psihologie și Științele Educației din București.

Parcursul meu profesional însumează 13 ani de studiu, formare și supervizare, alături de 17 ani de experiență practică. Această continuitate între pregătirea teoretică, formarea clinică, supervizare și lucrul direct cu oamenii mi-a oferit o înțelegere amplă a felului în care suferința psihică se exprimă în viața personală, relațională, familială și socială.

În activitatea mea, acord importanță atât evaluării clinice, cât și înțelegerii psihodinamice a persoanei. Simptomele sunt importante, dar ele nu spun niciodată întreaga poveste. Dincolo de anxietate, tristețe, blocaj, epuizare, furie, retragere sau dificultăți relaționale se află un om cu o istorie proprie, cu forme particulare de apărare, adaptare, suferință și căutare de sens.

Îmi desfășor activitatea într-un cadru bazat pe confidențialitate, responsabilitate profesională, respect și continuitate, astfel încât persoana care solicită sprijin să poată avea un spațiu suficient de sigur pentru explorare, înțelegere și lucru interior.

Reflecții personale

Parcursul meu personal și profesional m-a învățat că omul nu se cunoaște pe sine dintr-odată și nici nu se înțelege doar prin ceea ce poate explica rațional despre propria viață. De multe ori, ajungem să ne descoperim în momente de criză, de pierdere, de neliniște sau de ruptură interioară, atunci când vechile răspunsuri nu mai sunt suficiente și ceea ce părea stabil începe să se clatine.

Pentru mine, întâlnirea cu psihologia și, mai ales, cu psihanaliza nu a fost doar un parcurs de formare profesională, ci și un proces profund de cunoaștere de sine. Prin propria analiză personală, desfășurată de-a lungul a sute de ore, am putut înțelege din interior ce înseamnă să intri într-un spațiu în care nu ești chemat să oferi răspunsuri rapide, ci să rămâi, cu răbdare, în contact cu întrebările tale. Această experiență m-a ajutat să înțeleg cât de mult suntem modelați de trecutul nostru, de relațiile timpurii, de pierderile trăite, de nevoile neexprimate, de fricile apărate și de felul în care am învățat să supraviețuim psihic. Uneori, ceea ce numim simptom este doar forma vizibilă a unei povești mai adânci. Alteori, ceea ce pare blocaj este o apărare veche, construită cândva pentru a proteja ceva fragil din noi.

Analiza personală mi-a arătat că transformarea interioară nu este un act simplu de voință. Nu ne schimbăm doar pentru că decidem să ne schimbăm. Uneori, înainte de schimbare, este nevoie de înțelegere. Este nevoie să vedem ce repetăm, ce evităm, ce ne doare, ce nu putem încă accepta și ce părți din noi au rămas în afara unei relații vii cu propria persoană.

În acest sens, îmi este apropiată ideea lui Viktor Frankl: „Când nu mai suntem în stare să schimbăm o situație, suntem provocați să ne schimbăm pe noi înșine.” Nu înțeleg această formulare ca pe o invitație la adaptare pasivă sau la resemnare, ci ca pe o chemare la responsabilitate interioară. Există situații pe care nu le putem controla, pierderi pe care nu le putem anula și răni pe care nu le putem șterge. Dar putem lucra cu felul în care le înțelegem, le purtăm și le integrăm în propria viață.

Prin acest parcurs, am înțeles că omul nu se formează în izolare. Relațiile ne construiesc, ne rănesc, ne apără, ne limitează, dar ne pot și repara. Ceea ce suntem astăzi poartă urmele întâlnirilor esențiale prin care am trecut: felul în care am fost priviți, ascultați, iubiți, respinși, încurajați, controlați sau lăsați singuri. De aceea, psihoterapia nu poate fi redusă la tehnică. Ea este și o întâlnire umană, susținută de un cadru profesional, în care ceea ce a fost trăit singur poate începe să fie gândit împreună. Am descoperit, de asemenea, că liniștea nu înseamnă absența conflictului sau a suferinței. Uneori, liniștea apare atunci când ceea ce era confuz începe să capete sens, când ceea ce era reprimat poate fi recunoscut, când ceea ce era trăit ca rușine poate fi privit cu mai multă înțelegere. Nu este o liniște spectaculoasă, ci una mai discretă: sentimentul că nu mai ești complet străin de tine însuți.

Această dublă experiență — ca om aflat în propriul proces de analiză și ca psihoterapeut în formare psihanalitică — îmi susține felul de a lucra. M-a ajutat să înțeleg cât de important este ritmul fiecărei persoane, cât de necesar este cadrul, cât de mult contează continuitatea și cât de delicat trebuie atinse anumite zone ale vieții interioare.

Nu cred că psihoterapia transformă dificultățile în mod automat în oportunități și nici că fiecare cădere trebuie idealizată ca lecție. Unele experiențe dor, unele pierderi lasă urme, iar unele întrebări nu primesc răspunsuri simple. Dar cred că, atunci când sunt ascultate și înțelese într-un cadru potrivit, aceste experiențe pot înceta să ne conducă din umbră. Pot deveni parte dintr-o poveste mai coerentă despre cine suntem, ce am trăit și cum putem merge mai departe.

Pentru mine, psihoterapia este tocmai acest spațiu al înțelegerii: un loc în care trecutul nu este negat, dar nici lăsat să decidă totul; un loc în care suferința nu este grăbită, dar nici transformată în destin; un loc în care omul poate începe să se apropie de sine cu mai multă luciditate, răbdare și respect. Aceasta este experiența pe care o aduc în munca mea: nu doar cunoaștere teoretică, ci și înțelegerea vie a faptului că procesul terapeutic cere timp, încredere, curaj și o relație suficient de sigură pentru ca omul să poată privi, treptat, ceea ce până atunci a fost prea greu de dus singur.